Pana la 30!

Întrebări esențiale până la 30 de ani. 

Cum am ajuns eu la atâția ani? Eu sunt matur? …sau...cât sunt de matur? Sunt deja om mare? Mă îndrept în lumea celor mari? Păi cam așa mă simt. 

Parcă trebuia să mă coc până la 30 de ani ( stai că încă nu am chiar 30 ) și totuși încă nu sunt “copt”. 

Puțin mă îngrozește gândul că anul acesta schimb prefixul. De ce?... se dă o luptă în sufletul meu, între copilul care eram și bătrânul în devenire. 

La …aproape…30, am asteptări mai mari, am pretenții de la mine, cer mai mult de la mine. La 20 încercam sa fiu plăcut de toata lumea, la 30 mă gândesc pe cine plac și pe cine nu, cine mă place și cine nu, și îi las acolo, iar eu rămân aici.

 Regrete? E mult spus. E posibil ca în acești 30 de ani sa fi rănit oameni? Cu siguranță. Îmi pare rău! 

Schimbări? În mine…totale. La 20 eram copil, acum îmi doresc un copil. 

Am întânit mulți oameni de la 20 la 30. 

Am întâlnit oameni bogați, săraci, care aveau de spus multe, care nu spuneau nimic, care puteau spune, care spuneau degeaba, oameni faini, oameni plictisitori, președinți de stat, oameni simpli dar cu un suflet frumos, oameni harnici, oameni cu jumătate de normă, oameni care iși doreau, oameni care s-au plictisit, oameni haioși, înțelepți, naivi, fricoși, visători, pragmatici, ciudați, pesimiști, diferiți și uite că la majoritatea există un numitor comun… oameni. Îmi plac oamenii, îmi place viața, mi-a plăcut întotdeauna. Îmi place să fiu înconjurat de oameni. Tot timpul sunt înconjurat de ei. Niciodată n-am fost singur. Între 20 și 30 a plecat de lângă mine. Tata. Pfu..și-ar fi dorit să mă vadă mare. Și-ar fi dorit să își vadă nepoții. Nu s-a putut, s-a întâmplat cu un motiv și plecarea lui dintre noi. A rămas mama, așa cum a putut mai bine. Și Doamne bine a făcut-o chiar și așa singură. Nici că se putea mai bine. Am oameni frumoși în viața mea, să ii țină Domnul lângă mine. Pe toți! 

Am greșit în viață. Pfoooo cât am greșit. Nu e o spovedanie asta, ci sunt niște rânduri pe care o sa le citesc cu drag când o sa fac 40. Oare atunci o sa mai scriu că am suparat oameni între 30 și 40? Probabil. Mi-a adus viața ceva frumos. Ceva neașteptat. Vorbesc de un om pe care l-a adus exact când trebuia, nici mai repede, să nu știu ce să fac cu el, cum să umblu cu el, că merită atenție și merită avut grijă, și nici mai târziu. Mi-a adus viața lângă mine oameni mulți, îi mulțumesc fiecăruia că m-a adus în acest moment și în această fază să îmi dau seama ce îmi doresc. Omul acesta…cum să vă spun, e frumos. E frumos! Are o sclipire în ochi. Suflet curat. E frumos! Dragostea la 30 e mai frumoasă, mai simplă, fără prea multe întrebări și trăită. 

Ce îmi doresc? Să am frică de Dumnezeu. Un îngeraș să îmi lumineze clipele. Pe mama la 100 de ani. Să am grijă de omul acela frumos. Să mă trezesc dimineața și să zâmbesc doar că e acolo lângă mine. Sau nu-mi trebuie o dimineață să mă trezesc zâmbind, pot la fel de bine să adorm fericit lângă ea. 

In rest, toate bune și frumoase. Ne vedem peste ani!